Internarea și ziua operației. Cum a fost când m-am trezit din anestezie

Pe parcursul întregului tratament am ținut un jurnal cu evenimentele importante. Las aici detalii despre ziua operației și modul în care am trăit-o eu.

Cu o zi înainte de operație, marți, 5 iunie 2018, la 7 dimineața, am ajuns la clinică pentru internare, cu toate actele și analizele. Am trecut prin niște proceduri, de la cabinet am ajuns la secretariat, apoi am fost invitată la garderobă pentru a mă schimba de hainele de stradă.
În ziua aia m-am plictisit, m-am stresat, m-am emoționat, și deși era un mediu curat, prietenos și luminos, o cameră de spital nu e cea mai bună idee pentru a petrece ziua de dinaintea operației. În schimb, am avut timp pentru acomodare și a fost în regulă.

Mi s-a făcut un control sumar, temperatură, greutate, înălțime, etc.

Tot marți am citit și semnat un acord. Atunci l-am cunoscut pe medicul rezident care s-a ocupat de mine pe toată durata spitalizării, foarte atent și amabil. Am cunoscut-o și pe colega mea de salon după ce ieșit din operația de disjuncție; era super energică, amuzantă și confuză. Ne-am înțeles foarte bine în cele două zile cât am împărțit camera, m-a ajutat mult după operație și îi sunt foarte recunoscătoare pentru asta, ba chiar am râs așa prăpădite cum eram (bună, Laura!).

În acea zi am vorbit cu medicul anestezist, o doamnă foarte caldă și empatică, a verificat analizele, mi-a dat detalii, sfaturi și a răspuns la toate întrebările mele. A contat foarte mult pentru starea mea, m-am liniștit și mi-am reamintit că sunt pe mâini bune.

Ziua 0

A venit și ziua operației, m-am trezit devreme, de fapt nu prea am dormit, mi s-a luat tensiunea, am făcut duș, am meditat și am așteptat vizita doctorilor în saloane, la 7am.
Medicul rezident a prezentat cazul meu, iar după 20 de minute o asistentă m-a chemat în sala de operații. Eram nerăbdătoare și voiam să se întâmple odată! Am citit undeva asocierea asta, despre operația la maxilar, că este similară momentului în care îți faci curaj să te scufunzi sub apă și îți ții respirația pentru câteva momente.

Ajunsă în sală am vorbit iarăși cu doamna medic anestezist, care a fost atât de drăguță încât a vrut să îmi reamintească faptul că va fi înlocuită în timpul operației și să nu mă sperii atunci când mă voi trezi și voi vedea alt medic. How cute is that? Scurtă informație, când te trezești din anestezie nu prea vezi și înțelegi nimic, aveam să aflu.

Mi s-a oferit un halat cu care m-am schimbat în partea de sus, apoi am mers pe masa de operație. Țin minte fețe zâmbitoare și mulți oameni prin jurul meu. Sala nu era sumbră cum mi-am imaginat, ci mare, colorată și cu multă lumină.

Mi s-a pus o branulă, am primit explicații, am conversat puțin. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost: “și acum te vei simți ca și cum ai fi băut coniac”. Am apucat să mă mai gândesc doar la faptul că eu nu am băut niciodată coniac și ce gust o avea. Am văzut o mască venind spre fața mea, și de acolo pa. Fix așa ca în filme:

Când m-am trezit din anestezie am auzit niște voci în șoaptă. Mi s-a părut că totul a durat doar cinci minute și că nu s-a terminat încă. De fapt, trecuseră patru ore de când adormisem. Vocea era a medicului rezident, care m-a condus în salonul meu pe refrenul “nu te uita în jos, nu te uita în jos”. M-am uitat, bineînțeles. Coboram scări atunci și am văzut cum pică un strop de sânge. Începea distracția!

Eram extrem de amețită, totul era cu încetinitorul, îmi simțeam capul foarte greu, dar cu toate astea aveam o stare calmă. M-au instalat în patul meu, am primit gheață și o tăviță. Am fost avertizată să nu mă sperii dacă voi vomita sânge pentru că este doar ceea ce am înghițit în timpul operației, să stau cât mai liniștită și să știu că amețeala va trece pe parcurs.

După sângele care tot curgea, prima senzație foarte nouă a fost gura legată și blocată de splint. Nu mai puteam vorbi, nu puteam scoate limba peste dinți, nu puteam mișca sau lipi buzele, nu îmi simțeam fața, nu puteam respira pe gură, nu mai puteam nimic. Am simțit-o ca pe un handicap, dar mă așteptam și nu m-a luat prin surprindere cât să mă panichez.

Scurt exercițiu, dacă nu ați trecut prin asta, încercați să vorbiți cu dinții încleștați și cu limba în spate pe cerul gurii și veți avea o mică idee despre bimax.

Fața era inflamată, amorțită trei sferturi, de la pomeți până sub mandibulă. M-am uitat în oglindă, aveam sânge uscat pe nas și mi s-a părut că aproape nu mai am o nară. Știu că m-am gândit că asta e, nu poate fi totul perfect. Zilele viitoare mi-am tot pipăit nasul să știu că e acolo. Acum e teafăr și nevătămat. 🙂

Am vomitat o singură dată sânge, vechi, închis la culoare (știu că sună deranjant, dar este realitatea), și aici pot să spun că a fost cel mai scârbos lucru experimentat de corpul meu în viață. Mă așteptam la episoade repetate, dar spre norocul meu aia a fost tot. Scuze colegei mele, Laura, pentru șoc.

Mă simțeam așa paralelă, puțin confuză după anestezie, dar fără absolut nicio durere. Pe toată durata internării se administrează intravenos calmante, antibiotice și alte medicamente. Nu mi-am făcut nicio secundă grijă pentru dureri, doar eram într-un spital!

Singurele neplăceri pentru mine au fost mirosul de sânge, amețeală, puțină greață și durere în gât de la tubul de intubat folosit în anestezie. Durerea în gât a fost cea care m-a ținut zile bune, cu vânătaia aferentă.

Știu că eram încântată că sunt lucidă (credeam eu că foarte) și ușurată că a trecut. Mi-am curățat fața, m-am dat cu cremă pe buze. M-am apucat să răspund la mesaje și să scriu apropiaților și medicilor implicați în tratamentul meu, care așteptau vești. În următoarele zile nu am mai ținut minte că am făcut asta, am descoperit unele conversații când mă uitam prin telefon. Beție adevărată.

În primele ore după operație a curs mult sânge din nas și din gură. Spre seară nasul s-a oprit, iar sângerarea pe gură a fost înlocuită de salivă. Tot atunci am curățat și nasul pentru prima dată, cu Physiomer, pentru că nu puteam să respir prea bine. Am primit seringile cu perfuzor și mi s-a arătat cum se folosesc. Am băut apă cât se poate, am fost la baie de la fel de multe ori.

Așa s-a desfășurat prima, și presupus cea mai grea zi din călătoria bimax.

Timpul petrecut în spital a avut alte dimensiuni. Ațipeam și mă mai mișcam prin salon, pe hol, la parter, vorbeam pe net și pe hârtie, orele treceau foarte repede. Nopțile erau odihnitoare, dar cu pauze.

Zilele următoare au fost și grele și ușoare, depinde din ce unghi privești! 🙂