Am descoperit serialele în facultate, ce alt moment mai bun de procrastinat? Pe-atunci era cu Dr House, Grey s Anatomy și Neveste disperate, la care mă uitam mai ales în vacanțele de vară, non stop, și maică-mea mă întreba ce învăț de-acolo și de ce nu se mai termină.
Da, timpul se dilată atunci când te uiți la seriale, o zi pare o oră, dar așa cum zicea John Lennon (sau altcineva?), “time you enjoy wasting is not wasted time”.
Acum să vă zic ce-am învățat de la serialele mele preferate:
The Middle
Un serial de comedie, fermecător de felul lui, cu o familie imperfectă. The Middle mi-a ridicat moralul și dispoziția de multe ori. Copilul mic, Brick, este unic, foarte amuzant. De departe, personajul meu preferat este Sue Heck. Este copilul mijlociu al familiei, optimistă etern, luând părțile bune din orice, (chiar și atunci când părinții îi uită ziua de naștere) entuziastă, naivă, cu un aer proaspăt, foarte determinată și muncitoare. Nepopulară în liceu, în căutare veșnică de prieteni, talente și activități, procesul prin care Sue crește este unul în care poți să te regăsești și de la care să te inspiri. Da, e ciudățică, dar mi se pare mult mai reală decât o grămadă de adolescenți din filme. La sfârșitul serialului, Sue devine un adult cu care chiar ai vrea să fii prieten!
Sue la maraton
Shameless (varianta americană)
Nu știu de ce îmi place atât de mult Shamless. Probabil că reușeste să îmi transmită emoții ca niciun altul. O familie dezorganizată, care luptă la limita supraviețuirii, cu adicții de alcool, droguri, probleme mentale, ilegalități, detenții, multe probleme amoroase. Toți frații Gallagher sunt puternici nu știu de unde, foarte diferiți, foarte uniți, unul pentru viața celuilalt, apărându-se de propriii părinți și luptând cu traumele și problemele pe care le-au primit din familie.
Când mă uit la filmul ăsta, atât de dinamic și intens, e ca și cum aș primi palme și mă gândesc la cum avem toți tendința să ne simțim entitled, cum se zice, ca și cum ni se cuvine tot ce avem, dar eu nu știu ce am făcut în plus ca să merit viața pe care o am. Și știu că în timp ce stau pe canapea și mă uit la Shamless în liniște, undeva în lume lucrurile alea chiar se întâmplă.
Sopranos
Are ceva de ținut minte și nu degeaba se spune că ar fi cel mai bun serial din toate timpurile. Are și scene violente la care nu ai stomac să te uiți mereu. Totuși, este paradoxal ce au reușit să facă cu personajul principal. Un criminal, mafiot, cu trăsături sociopate, cu o viață dublă sau triplă, care culmea, e amuzant și ușor de plăcut.
Și mai interesante sunt unele personaje feminine, nevestele clasice din orice film cu mafie, care trăiesc în lux și au vieți sociale încărcate, dar închid ochii la sursa banilor și la problemele din nasul lor. Și care activează ipocrizia supremă în raport cu propriii copii, pe care îi vor perfecți. Partea mea preferată, copiii. Care trebuie să facă ce spun părinții, nu ce fac părinții. Se tace mult, foarte mult. Și dup-aia sunt surprinși că băiatul familiei încearcă să se sinucidă.
Ce îmi place mie mult la Sopranos sunt scenele cu mâncare (foarte multe, expresive) și partea cu terapia, care nu știu cât îl ajută pe Tony în scopul binelui, dar dialogurile sunt interesante pentru privitori. Nu vezi des asta în filme din ’90 – ’00.
Unele seriale din cele de sus nu sunt cele mai populare sau reușite chestii cinematografice. Ca la orice alt lucru din viață, este pentru cine se potrivește, nu pentru ce se poartă, mai ales când ai conștientizări, relaxare, umor și îți îmbunătățești și engleza.
XOXO
No Comments