Despre un maxilar anormal și cum am reușit să mă descurc o lună cu gura blocată

Eu sunt Anca și tocmai am trecut prin experiența cunoscută ca BIMAX. După o călătorie cu pregătiri, scenarii, gânduri, frici și așteptări, am ales să scriu povestea mea cu chirurgia ortognatică. În caz că aș uita cum a fost și ce a însemnat pentru mine.

Începutul drumului

Aproape de când mă știu am avut o mușcătură proastă. Open bite, ocluzie deschisă, adică dinții din față nu se atingeau și puteam mușca doar pe molari.

Pentru mine era o normalitate și habar nu aveam că se poate schimba. O astfel de anomalie ca a mea nu este foarte vizibilă, așa că aproape nimeni nu știa de problema mea.

Să trăiești cu asta poate fi destul de neplăcut, atât funcțional cât și social. Odată făceam o radiografie panoramică și asistenta încerca să îmi arate că de fapt am mușcătură: “haideți, apăsați, mandibula în spate, nu, așa, mai încolo”. De fapt nu puteam mușca până la capăt dintr-un sandviș, o salată verde, o felie de pizza. Mestecam greu. Eram ușor peltică. Ușor, sper eu. Stăteam cu buzele mai încordate. Îmi controlam zâmbetul. Ma durea capul. Dormeam cu gura deschisă. Not nice. Ca să fie treaba treabă, aveam și parodontită.

                                                                          

Târziu am conectat toate punctele astea.

În 2016 am fost la un dentist nou pentru ca îmi căzuse o plombă. Acolo am aflat că articulația mea e incorectă, dinții nu se așază bine unii peste alții, că se numește ocluzie deschisă și că totul se poate rezolva cu aparat dentar.

Fast forward, după niște cercetări și mai multe vizite la alți dentiști și ortodonți, am aflat că aparatul dentar nu este suficient și că pentru a repara mușcătura va fi nevoie și de o operație.

Ortodontul mi-a explicat apoi că asta presupune fracturarea maxilarului și/sau mandibulei în funcție de diagnostic, corectat în forma potrivită și fixat cu plăcuțe și șuruburi din titan.

Chirurgia ortognatică este ceva destul de comun, se pare ca 30% din români au nevoie de o astfel de operație. Tratamentul ortognatic presupune un lucru în echipă între un ortodont și un chirurg maxilo-facial. Ortodontul aliniază dinții, iar chirurgul așază ca pe un puzzle maxilarul și/sau mandibula în forma finală. După operație mai urmează câteva luni, o jumătate de an, de purtat aparatul dentar, pentru a fi făcute ultimele retușuri.

 

 

Când am aflat, nu știam nimic despre asta. Am fost foarte șocată și speriată, mai mult la gândul ca ar trebui să fac o operație la nivelul feței. Sincer, nu este ceva ce te-ai gândit vreodată că o să experimentezi. Dar diagnosticul meu era real și nu puteam să îl ignor. Puteam probabil să trăiesc ca și până atunci, însă dacă nu luam în calcul tratamentul recomandat la 26 de ani sunt convinsă că aș fi regretat mai târziu, când efectele s-ar fi agravat. În marea schemă a lucrurilor, câteva luni de recuperare sunt un preț mic pe care îl plătești pentru o calitate mai bună a vieții.

Intri în horă, joci

Odată ce am realizat că este o alegere de care depinde sănătatea mea, am început procesul. Era începutul lui 2017.

Înainte de montarea aparatului dentar trebuia să mă vadă un chirurg maxilo-facial care să dea tonul tratamentului – diagnostic, indicații, etc.

Doctorul ortodont cu care puneam planul la bătaie mi-a recomandat un chirurg din București la care am reușit să mă pun pe o listă de așteptare de 2 luni. Operația era mult prea scumpă.

Celor care poartă, sau s-au interesat de purtarea unui aparat dentar, știu cât de costisitor poate fi. Adunat cu prețul operației și alte cheltuieli care sigur veneau odată cu tratamentul, ar fi trebuit să mănânc doar un covrig pe zi timp de câțiva ani.

M-am perpelit câteva zile, am căutat doctori buni, iar apoi am dat peste soluția ideală: clinica de chirurgie orală și maxilo-facială Cluj. Clinică de stat (deci operația avea să fie decontată parțial sau total – FYI, este decontată în totalitate pentru cei asigurați de CNAS), cu o reputație bună pe net, cu multe recenzii la operații de acest gen, chiar și la opțiunea București – Cluj. Părea complicat, dar nu m-am gândit foarte mult la faptul că este într-un oraș destul de îndepărtat pentru că în 2016 tocmai se lansaseră zborurile low-cost București – Cluj. Costurile erau super accesibile. (încă sunt, deși puțin mai scumpe. Aici despre experiența mea cu turismul medical).

Am vorbit cu doamna doctor ortodont despre opțiunea mea. A fost foarte deschisă, deși colaborase doar cu un anumit chirurg până atunci. Ba chiar a avut cuvinte de laudă pentru echipa de la Cluj despre ale cărei cazuri auzise.

Am programat o consultație la Cluj, la dr. Simion Bran în februarie 2017. Mi s-a dat diagnosticul de anomalie clasa II scheletală, ocluzie deschisă frontală, iar tratamentul prevăzut era osteotomie Le Fort 1 cu trei segmenți (deci doar la maxilar). Tot atunci am programat și data inițială a operației pentru februarie 2018.

Am primit o scrisoare medicală pe care am dat-o mai departe doctorului ortodont în București. Trebuia să îmi scot toate măselele de minte (încă incluse în os, lucky me), să merg la endocrinolog și să încep tratamentul ortodontic care ar fi durat aproximativ 10 luni.

M-am întors în București și am început pregătirile.

Cu măselele a fost suferință mare…Consultul și analizele la endocrinolog au fost în regulă (era o suspiciune că am probleme cu tiroida și hormonii de creștere și asta îmi afectează limba și dinții, long story).

După ce am terminat cu toate astea, la începutul lui aprilie 2017 mi-a fost montat aparatul dentar.

În acel an am mai fost o singură dată la control la Cluj, în octombrie. Atunci am aflat că este posibil ca operația să fie și la mandibulă, în funcție de setup-ul final. Tot atunci m-a văzut și doctorul ortodont cu care colaborează clinica, dr. Barbur.

M-am întors în București cu lista de analize și pregătiri preoperatorii, cu detaliile pe care ortodontul meu își dorea să le afle de la echipa din Cluj și am continuat tratamentul ortodontic.

 

În iarnă a trebuit să amân operația cu o lună pentru că nu eram gata, iar locul disponibil, în urma unui schimb cu un alt pacient, era pe 4 iunie.

Cu 2 săptămâni înainte de operație am fost la Cluj pentru luarea amprentelor pentru splint, măsurători, radiografii și poze. Atunci mi s-a confirmat că operația va fi bimaxilară. Până la urmă a fost Le Fort 1 cu 3 segmenți + reconstrucție mandibulară.

Apropo, știați că doctorul francez René Le Fort a descoperit acest tip de fracturi pe la 1900?!

“Le Fort used intact cadaver heads, and delivered blunt forces of varying degrees of magnitude, as well as from different directions. From these tests, he determined that predictable patterns of fractures are the result of certain types of injuries”

Ziua cea mare se apropie

Timpul a trecut, a venit vremea operației, (pregătirile sunt un subiect mai lung în cazul meu), iar în ultima săptămână, când stresul era în tavan, s-a mai amânat cu 2 zile, pentru 6 iunie. Luasem deja biletele de avion și am ajuns la Cluj într-o sâmbătă, pe 2 iunie.

Din acest moment nu mai aveam decât să mă relaxez, iar cele 2-3 zile libere au fost o vacanță meritată. Am prins o zi de TIFF, am fost la Grădina Botanică, am mâncat ceva bun și am lăsat timpul să treacă.

Pe 6 iunie 2018, la 7.22, o asistentă mă chema în sala de operații. După acel moment, pot să afirm această expresie măreață, că viața mea s-a schimbat.

Au urmat încă 3 zile de spitalizare. Nu mai avusesem niciodată o operație cu anestezie generală, nu mai fusesem internată într-un spital, nu suport spațiile noi și oameni mulți în jurul meu, însă m-a ajutat mult pregătirea psihică pe care am făcut-o cu conștiinciozitate în zilele de dinainte, suportul și energia familiei și prietenilor și totul a decurs cât se poate de bine. Sună clișeic, dar funcționează.

Postoperator pe scurt (aici găsești un timeline detaliat)

M-am trezit din anestezie mahmură, dar foarte odihnită. Am fost condusă și instalată în salon și mi s-au explicat reacțiile pe care le va avea corpul meu.

Internarea a fost chiar plăcută și pre și postoperator (asta poate fi un paradox când îți curge sânge pe gură și pe nas și ai capul cât o baniță).

Am fost îngrijită foarte bine, verificată des, am putut să fac duș în fiecare zi de spitalizare. Gura mea a fost ingienizată în fiecare dimineață în cabinet și am fost învățată în oglindă cum să o fac și eu (informație liniștitoare, I tell you).

Am stat într-un pat la geam, care avea vedere spre parc și spre un canal pe care treceau rațe. Destul de terapeutic.

De marți până sâmbătă, cât am stat în spital, a plouat de câteva ori. Ador ploaia și sigur a contribuit foarte mult la starea mea de bine.

De aici nu mi-am făcut griji pentru prea multe lucruri, personalul știa ce are de făcut, primeam perfuzii, mâncare și atenție.

Socrate în acțiune

Da, a fost incomod să mănânc cu o seringă, să dorm cu blenderul în brațe, să nu pot vorbi, să nu îmi pot sufla nasul, să îmi curgă bale și să nu le simt, să iau pastile zdrobite, să nu mă pot spăla bine pe dinți. Însă dincolo de toate astea, pentru mine nu a fost atât de groaznic cum mi-am imaginat. Multe griji au fost închipuite. Știam că va trece. Cred că am realizat asta destul de devreme pentru ca recuperarea mea să fie chiar foarte rapidă. Desigur, pot fi și complicații, dar aici vorbesc despre o operație în parametri normali.

Încântarea și satisfacția cu care trăiesc acum că am trecut de ceva ce credeam înfricoșător, că mă apropii de finalul unei etape, umbrește multe alte probleme pe care le-am avut vreodată. Este un fel de binecuvântare bizară de care ai nevoie uneori în viață.

Azi sunt în ziua 61 după Bimax, nu mai am elastice sau splint, am scăpat de el la patru săptămâni, nu la șase cum ar fi trebuit în cazul intervenției mele, am învățat să mănânc din nou și niciodată nu am simțit gusturi mai bune și mai intense. Încă mai am un pic bărbia amorțită, dar pot să vorbesc clar, zâmbesc, mă spăl pe interiorul dinților, pot să mușc bine din mâncare și clănțăn dinții de mai multe ori pe zi ca să mă asigur că e adevărat ce mi se întâmplă.

Revin!